Sintaxa propoziţiei are ca obiect de studiu propoziţia privită sub diverse aspecte : clasificare, părţile de propoziţie şi raporturile dintre acestea.

Propoziţia este considerată „cea mai mică unitate sintactică, în sensul că are elementele de bază necesare pentru a exprima singură o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv ori voliţional”. Dumitru Bejan consideră că propoziţia este „unitatea de sine stătătoare (Merge la cinema) sau dependentă (A spus că vine), alcătuită din una sau mai multe părţi (de propoziţie) sau sintagme, care comunică ceva cu ajutorul unui predicat exprimat sau subînţeles”.

Îmbinarea cuvintelor într-o unitatea sintactică aptă să exprime o judecată sau o stare sufletească dă naştere unei comunicări sub forma propoziţiei. Prin propoziţie nu se exprimă numai ideea, ci şi atitudinea vorbitorului faţă de aceasta. Prin propoziţie se stabileşte raportul dintre comunicare şi realitate, ceea ce presupune existenţa predicatului.

Cuvintele şi sintagmele care intră în componenţa unei propoziţii sunt numite părţi de propoziţie. Părţile de propoziţie reprezintă unităţile cu care se operează în analiza sintactică a propoziţiei şi sunt cuvinte sau grupuri de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii care constituie unităţi sintactice identificate după funcţia îndeplinită în propoziţie.

Părţile de propoziţie se clasifică în părţi principale (subiect şi predicat) şi părţi secundare (atribut şi complement şi elementul predicativ suplimentar – parte de propoziţie controversată). Părţile principale sunt cele care constituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii şi nucleul ei central de organizare. Părţile secundare sunt subordonate altor părţi de propoziţie, în primul râna celor principale. Părţile secundare ale propoziţiei furnizează informaţii suplimentare, care pot avea grade diferite de importanţă în comunicare; o parte secundară de propoziţie poate constitui chiar elementul de cel mai mare interes, reliefat ca atare şi prin accent sau / şi prin topică. Părţile secundare de propoziţie se definesc în raport cu termenul determinat – sau regent – iar acesta nu este calificat sintactic (întrucât poate apărea cu diferite funcţii) ci morfologic: atributul determină un substantiv sau un cuvânt cu valoare asemănătoare, complementul determină un verb, adjectiv, un adverb sau o interjecţie.

Bibliografie:

1) Nicolescu Aurel, Probleme de sintaxă a propoziţiei, Editura RAI, Bucureşti, 1996.

2) Bejan Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Echinox, Cluj, 1997.