Propozitia atributiva apozitiva este propoziţia atributivă care determină în regentă:

– substantive: Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ să mă lăsaţi să mor…

– pronume cu valoare de substantiv: Asta să faci, adică să-ţi scrii tema.

– Numerale cu valoare de substantiv: Dintre toate temele îţi rămâne una: să înveţi poezia Luceafărul şi care îndeplineşte rol de atribut apoziţional.

Se introduce prin juxtapunere, adverbele anume şi adică, conjuncţii subordonatoare, pronume relative şi adverbe relative.

  1. Juxtapunerea: Mare bucurie am în suflet: am ajutat pe cineva.
  2. Adverbele anume şi adică: Simt razele soarelui în felul meu, adică pictez un cerc galben de foc.
  3. Conjuncţii subordonatoare: că (De alminteri observ un lucru…Că la intrarea în acţiune suntem în continuu în linie înaintată –  să şi ca să (Am o rugăminte: să (ca să) se stabilească orarul).
  4. Pronume relative: Vreau să aflu o chestie: Cine mă apreciază/ care învaţă/ câţi vor lua premiu.
  5. adverbe relative: Vreau dă am de la voi o precizare: când sosiţi/ unde veţi pleca.

Topica şi punctuaţia

Propoziţia atributivă apozitivă stă întotdeauna după substantivele, pronumele şi numeralele pe care le determină.

Propoziţia atributivă apozitivă se poate separa de regentă prin:

– două puncte: Mai am un singur dor: / În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării (Mihai Eminescu, Poezii).

– virgulă: Se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adică şi simţurile.

– linie de pauză: A spus un lucru- că mă ajută.

Bibliografie:

Avram Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

Bejan Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Echinox, Cluj, 1997.

Nicolescu Aurel, Probleme de sintaxă a propoziţiei, Editura RAI, Bucureşti, 1996.

Şerban Vasile, Sintaxa limbii române, curs practic, EDP, Bucureşti, 1970.