Ieri, am fost in comuna bunicilor din partea mamei, acolo unde mi-am petrecut o frumoasa bucata din copilarie. Acolo am avut cele mai frumoase vacante! Am fost cu sora mea cea mare la mormantul bunicilor, ca sa aprindem lumanari si sa mai aranjam pe acolo putin, un sentiment de melancolie ne-a cuprins pe amandoua. Ce n-as da sa mai am macar un bunic prin curte, sa ii zic “sarutmana”! Insa asa este viata, ne nastem, crestem, ne formam o familie proprie, traim si disparem. Cineva ne plange o perioada buna, insa dupa ceva timp, uitarea isi face usor loc si…. suntem uitati…. poate nu de tot… pentru ca amintirea dainuie…. durerea mai trece insa…
Ne uitam la morminte amandoua si ne gandeam la viata, la cat de fragila este, la cat de frumoasa si imprevizibila este! Ne intrebam oare ce rost are ca noi, oamenii, sa ne uram, sa ne jignim, sa ne batem sau sa ne omoram intre noi? Mai devreme sau mai tarziu, desi nu vrem sa credem asta cu adevarat, ajungem si noi sa fim doar o amintire pentru cei care ne-au cunoscut! Dureros sau nu, e un adevar!
Amintirile ne-au napadit si mai mult… nu imi vine sa cred ca acum sunt acolo, in “casuta” aia rece… inca imi pot aminti zambetul lor….
Pentru ca totul este relativ in viata, este bine sa spui persoanelor dragi cat de mult le iubesti, cu sau fara ocazie!
