La nivelul conştiinţei comune, comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în discordanţă cu valorile şi normele unui sistem oarecare. După cum arată T. Bogdan, comportamentul deviant se referă la formele de conduită care se depărtează în mod sensibil de la normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statusuri sociale bine definite.
Delincvenţa reprezintă una din speciile fenomenului de devianţă cu implicaţii serioase asupra individului şi colectivităţii. Din punctul de vedere al psihologului, soluţia adoptată de un delincvent, prin caracterul său antisocial, reprezintă doar un epilog, pregătit de mult, fiind un rezultat al perturbării sau al răsturnării raporturilor obişnuite, socialmente acceptabile, dintre individ şi colectivitatea în cadrul căreia trăieşte. În acest sens, Mira y Lopez arată că este imposibil să judeci un delict fără a-l înţelege, iar pentru a-l înţelege trebuie cunoscute antecedentele situaţiei şi valoarea tuturor factorilor determinanţi ai reacţiei personale. Deci, a înţelege şi a explica un delict înseamnă a determina valoarea necunoscutelor ecuaţiei responsabile de conduita individului în situaţia delictuoasă.
Sub aspect socio-psihologic, factorul comun al delincvenţilor constă în aceea că subiecţii din această categorie dau dovadă de nonconformare la modelul social, au un comportament deviant de la normele socio-morale, în sensul că îşi realizează unele scopuri şi aspiraţii pe căi socialmente neacceptabile.
Abordarea ştiinţifică a delincvenţei juvenile ca formă antisocială a comportamentului deviant, trebuie făcută de pe poziţiile determinismului materialist dialectic aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este determinat de acţiunea externă, iar orice acţiune externă determină actul psihic – deci şi actele delictuoase – numai mijlocit, refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a persoanei. Plecând de la un asemenea principiu determinist putem găsi răspuns la întrebarea: de ce anume dintre doi subiecţi aflaţi în condiţii de mediu social relativ identice, doar unul devine delincvent.
În definirea delincvenţei este important să pornim de la conceptul de maturizare socială. După cum spune şi C. Mamali, maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi interesele societăţii, între nevoile şi aspiraţiile sale şi nevoile şi proiectele societăţii. Din acest punct de vedere, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptate din punct de vedere socio-juridic. Deci, delincvenţa apare ca o tulburare a structurării raporturilor sociale ale individului, tocmai datorită insuficientei maturizări sociale. La majoritatea delincvenţilor se manifestă, în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale, şi implicit al dezvoltării personalităţii. Întâlnim, astfel, decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv – motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale, sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv – motivaţională şi caracterială.
Ţinând seama de faptul că maturizarea socială a individului suferă influenţa directă, nemijlocită a relaţiilor interpersonale şi a climatului socio – afectiv existent în microgrupurile în care trăieşte şi se dezvoltă (familie, şcoală, prieteni, colegi de muncă, etc.), cauzele insuficientei maturizări sociale a unor indivizi trebuie căutate în perturbarea acestor relaţii şi în carenţele educative şi socio – afective din grupurile respective.
T. Bogdan subliniază necesitatea de a încadra delincvenţa juvenilă în sfera devianţei sociale, punând accentul pe acele carenţe educative care provoacă acest tip de comportament deviant.
Premisele unei evoluţii disociale a individului rezidă în dificultăţile socializării sale, într-o serie de contradicţii între mediu şi individualitate, contradicţii de care factorii educaţionali nu ţin seama întotdeauna. Factorii şi cauzele delincvenţele în structura personalităţii sunt concreţi şi legaţi de procesul educaţional, de modul specific în care interacţionează de timpuriu individul cu colectivitatea.
BIBLIOGRAFIE:
1. Mamali, C., Intercunoaştere, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
2. Popescu – Neveanu, P. Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978.
3. Preda, Vasile, Factori familiali implicaţi în etiologia delincvenţei juvenile, Colocviul Naţional de Psihologie, Bucureşti, 1979.
4. Preda, Vasile, Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
