Nu m-am gandit niciodata ca barbatul pe care l-am vazut intr-o banala poza alaturi de o fata, sa fie pentru ceva timp al meu. Nu stiam ca ma voi indragosti. Nici ca ma voi gandi apoi la el, sau ca-mi va intra in suflet.
La el, la zambetul sau frumos care m-a vrajit intr-o clipa. Parea un print. Si eram atat de fericita ca e al meu!
Mi se parea barbatul perfect. Fizic, era. Insa nu a durat mult timp si printul meu care ma cucerise atat de rapid, si-a aratat caracterul iar miracolul a disparut. El singur m-a indepartat la fel de repede precum m-a apropiat…
Priveam acea fotografie si ma gandeam la acea fata…. gandeam ca e foarte norocoasa pentru ca are un asa barbat alaturi… gandeam ca era foarte bucuroasa avandu-l, ce sansa unica sa il poti atinge pe el, o asa faptura frumoasa care s-a dovedit in timp o fiinta goala inauntru, plina de frustrari ……..
Cand am descoperit cum este el in realitate, m-a facut sa rationez si a trebuit sa renunt la aceasta iubire care m-ar fi facut sa sufar enorm, care mi-ar fi facut rau. Pentru ca stiam clar ca e “altceva”pentru sufletul meu. Am simtit asta din prima clipa. Insa ma convingeam pe zi ce trece ca nu ma merita.
Si eu care voiam sa ii ofer ceea ce aveam mai bun si mai frumos….
A trebuit sa invinga ratiunea ci nu inima…. Si poate e mai bine asa….
Mi-ar fi placut din tot sufletul sa ramanem impreuna, sa fie al meu acel barbat frumos doar la exterior, cu acea privire ucigatoare…
Speram sa mi se linisteasca sufletul si viata alaturi de el insa minunea mea a disparut ca un fir de praf la prima adiere de vant.
A fost amagitor… un fals… Nu o sa afle niciodata ce mare iubire aveam sa-i daruiesc… inima mea cu toate visurile ei… intreaga mea viata…
A fost un scurt episod trist de viata… o perioada frumoasa……. o lacrima cristalina….. un amalgan de sentimente……
Sper sa nu mi se intipareasca ideea ca am fost o lasa si nu am luptat pentru iubirea noastra. Pentru ca stiu ca si el a simtit ceva pentru mine. Nu vreau sa traiesc cu speranta ca poate ar fi putut sa se schimbe pentru mine… pentru NOI… poate nu am luptat indeajuns… poate….. nu… e mai bine asa… fiecare pe drumul sau… as fi varsat prea multe lacrimi… De cate ori isi dadea seama ca imi arata adevaratele lui sentimente… isi schimba radical comportamentul…
Nu a voit sa isi deschida sufletul sa imi ofere ceea ce avea mai frumos si mai bun… iubirea lui…. nu a dorit suficient iubirea mea…. nu a crezut in mine…. nu a crezut in NOI… Totul a fost confuz… insa eu simteam ca ma iubeste… poate i-a fost teama sa se lase in voia iubirii….
Ma bucur ca m-am trezit din “vraja” sa, – sau ca asa am ales: sa ma trezesc…
A trecut ceva timp…. te privesc insa nu mai simt aceleasi lucruri… probabil ai ucis iubirea…. sau poate ca nu te-am iubit niciodata…
Poate ca te-am intalnit intr-un moment in care aveam nevoie de afectiune… si mi-ai intrat in suflet intr-o clipita…
Cert e ca am vrut sa fie frumos…
Iubirea vine, iubirea trece….
Ce inselatoare e viata….cat de ciudata…si ironica…
La fel de inselatori sunt si oamenii…
