Uneori am impresia ca iubirea exista doar in inchipuirea noastra. Ma gandesc ca altfel nu ar exista divortul apoi impacarea… apoi cine stie ce mai urmeaza. Am o prietena care s-a casatorit la vasta de douazeci de ani , la douazeci si unu a nascut un copil superb iar la douazeci si patru a divortat. Dar nu au trecut cateva luni, vreo patru sau cinci si s-au reintalnit, ies impreuna iar. Se reindragostesc. Ma bucur sincer pentru ei. Poate si divortul i-a facut sa se maturizeze, sa isi constientizeze greselile, sa reflecteze la anumite lucruri legate de relatia lor si de viata in general. Sper.
Poate asa a fost sa fie. Mi se pare totusi putin ridicola situatia. Se puteau reindragosti fara sa divorteze. Adica sa stea separati o vreme, sa nu se mai vada si sa nu isi mai vorbeasca… sa discute doar ceea ce este legat de copil…
Insa uneori iei decizii desi confuzia ti-a cuprins sufletul…dar ironia vietii exista.
Sper sa le fie bine si sa ramana impreuna, sa fie fericiti alaturi de copilul lor. Dumnezeu nu iti da copil cu oricine. Parerea mea. E tatal copilului ei. Ar trebuie sa lupte amandoi sa fie bine. Iar daca nu, sa pastreze aparentele fata de copil si sa se inteleaga. Copiii sufera cel mai mult atunci cand e vorba de divort. Dar asta nu inseamna ca parintii trebuie sa se distruga ramanand impreuna daca nu se mai suporta macar. Adultii raman marcati.
Cine o vede pe aceasta fata nu ii vine sa creada ca are copil. E tanara si frumoasa.
Mi-e greu sa nu ii mai vad impreuna asa cum ii stiam, de mana… mi-e greu sa nu mai ies cu ei ci doar separat.
Trecerea timpului este o solutie uneori pentru cuplurile a caror relatie nu mai merge. Timpul vindeca rani, uitarea isi face loc. Amintirile urate ar trebui ingropate si ar trebui pastrate doar cele frumoase.
Respectul… daca se pierde respectul se pierde o parte frumoasa din relatie…
Cum ramane cu iubirea, exista sau doar noi, oamenii vrem sa credem ca exista?
