Poveste dragoste – Dacă părinţii nu îl vor, EU îl vreau!!!!

O prietena buna m-a rugat sa ii public povestea aici, pentru a lasa un mesaj persoanelor care vor citi aceasta poveste, povestea vietii ei, o poveste reala. Povestea a gasit-o in calculator si si-a amintit tot ce a trait alaturi de dragostea ei, omul cu care imparte acum totul, omul pe care il astepta in viata ei si care a implinit-o.

Povestea mea se poate rezuma la celebra replică a lui Lăpuşneanu din nuvela omonimă. Totul a început la ţară, la discotecă. Deşi amândoi aveam bunici în acelaşi sat şi ne petreceam vacanţele la ţară, nu ne întâlnisem niciodată! Sau poate nu avusesem ochi unul pentru celălalt. Eu aveam 24 de ani iar el 26. Plecasem la discotecă cu un verişor, cu sora mea cea mică, Irina şi cu Adina, cealaltă soră care avea prieten pe Aurelian. El venise mai târziu la discotecă şi se alăturase grupului nostru. Când l-am văzut mi s-a părut că este deosebit, nu părea să se încadreze în peisajul de „ţărani”. Fără a fi interesată de el, i-am zis prietenului surorii mele să vină cu el la noi la poartă: „şi să-l aduci şi pe Făt-Frumos!”. Când am ieşit pe afară, el şi câţiva băieţi stăteau pe o bancă şi el a cerut o brichetă pe care i-am dus-o eu. Mi-a mulţumit zicând că sunt drăguţă. La momentul acela chiar nu mă interesa persoana lui.
Era vară, în august şi ne strângeam la noi la poartă la o glumă, o bârfă, un porumb fiert sau copt, spre disperarea vecinilor. Ne-am cunoscut duminică şi luni a venit cu Aurelian la noi la poartă. Din nefericire, eu eram prea obosită şi nu am mai ieşit la poartă. Surorile mele m-au făcut să regret că nu ieşisem căci pe ele le cucerise cu glumele şi veselia lui. A doua seară am ieşit dar când am aflat că nu are nici facultate, nici serviciu, nici nu vroiam să aud de el, deşi era drăguţ şi ştia engleză. Eu tocmai terminasem facultatea de litere şi mă angajasem ca profesor suplinitor de limba română într-un sat apropiat. Evident că mă dădeam mare cu asta şi făceam mişto de el: „Ai auzit de Zaharia Stancu sau de Minulescu?” .
Abia a treia seară ne-am apropiat şi de atunci suntem împreună. Cam la o jumătate de an de când eram împreună, l-am prezentat mamei. De la bun început mi-a zis că nu-l va accepta niciodată pentru că nu are facultate. Atunci a fost prima oară când m-am certat cu părinţii pentru un băiat.
A doua ceartă a venit peste alte trei luni, de Crăciun, când m-au pus să aleg între ei şi băiatul pe care îl iubeam. Toţi erau împotriva mea, şi părinţii şi surorile mele. Nu am stat mult pe gânduri, mi-am făcut bagajul şi am plecat plângând. La scurt timp m-am îmbolnăvit cu glanda tiroidă pe sistem nervos, am slăbit şi mă simţeam rău în fiecare zi. Luam medicamente pentru tiroidă, vitamine şi pastile pentru sistemul nervos, să mă calmeze. Medicul mi-a zis că dacă mai continuă stresul pot cădea în depresie. Când le-am spus părinţilor mei că sunt bolnavă din cauza lor nu m-au crezut. Numai eu ştiu de câte ori am plâns pentru că mă goniseră şi nu mă primeau. Tot concediul l-am petrecut făcând injecţii şi rugându-mă la Dumnezeu să mă simt bine. Mai bine de o jumătate de an am fost bolnavă. Abia mi-am revenit. Nici acum ai mei nu-l acceptă, că nu are facultate. Câştigă cât mine şi este simplu muncitor, nu ca mine profesoară.
În ciuda faptului că ai mei nu-l acceptă, ai lui nu au nimic împotriva mea şi mă iubesc la fel ca pe copiii lor. Suntem împreună de doi ani şi jumătate şi am stabilit deja data nunţii, în toamna asta, pe 10 noiembrie. Ne iubim şi asta e cel mai important pentru noi, nu ceea ce vor părinţii. Părinţi care nu m-au crezut că sunt bolnavă şi care nu cred că mă iubesc. Ei ar trebui să fie înţelepţi şi să-şi ajute copiii. Oricum nu cred că vor veni la nunta mea. Surorile vor veni, căci ne-am împăcat astă vară.

Am continuat povestea si va voi spune ce s-a intamplat in continuare in anii urmatori…. da, ne-am casatorit si am avut o nunta de vis, ne iubim nespus si ne intelegem bine. Parintii mei nu au venit la nunta insa ne-am impacat imediat dupa. Parintii mei regreta si acum faptul ca nu au venit la nunta noastra, au plans, insa timpul e ireversibil si nimic nu se mai poate face acum, i-am iertat si….mergem mai departe…
Nu regretam ca am facut pasul niciunul dintre noi. Ne intelegem de minune si …. avem si “o minune ” in viata noastra…. puisorul nostru, fiul nostru, fructul iubirii noastre pe care l-am dorit amandoi cu ardoare.
Mama ne-a ajutat cu copilul, pe care il adora.
Avem 6 ani de iubire, dintre care 3 ani de la nunta, ani frumosi, presarati cu multa iubire, bucurii si impliniri….

Concluzia este că iubirea adevărată, acolo unde există, trece de orice obstacol.
V-am împărtăşit povestea mea în speranţa că poate sunt oameni în situaţia mea… să le fie de folos experienţa mea. Nu vă sfătuiesc să renunţaţi la părinţi, dar în ceea ce ţine de viitor, serviciu şi partener de viaţă, luaţi singuri hotărârea, pentru că în fond este viaţa dumneavoastră. Cum îţi aşterni aşa dormi. Dacă tu crezi că relaţia ta merită să se transforme în căsătorie, nu-ţi fie teamă…dacă dragoste nu e, nimic nu e! Dragostea apare pe neasteptate! Timpul le rezolva pe toate….

Voi reveni cu noutati…
Sa auzim numai de bine cu totii!